Monitorizare de presă

Căutare

Cuvânt cheie

Organ:

Tematica:



Numele cotidianului: Jurnalul Naţional
Anul şi data apariţiei: 30/03/2012
Tematica: Tinerii romi - educaţia
Categoria articolului: reportaje
Autorul articolului: Irina Cristea
Titlul articolului: Analfabetă în Urziceni, profesoară de engleză la Manchester
Numărul fotografiilor: 8
Acces online: https://www.jurnalul.ro/observator/analfabeta-in-urziceni-profesoara-de-engleza-la-manchester-608568.htm


În Manchester, colegii, elevii şi “protejaţii” ei o ştiu de Ramona Constantin. Este singurul asistent social de etnie rromă din oraş. Dar nimeni nu ştie de Ramona în Urziceni, oraşul pe care l-a părăsit acum doi ani şi jumătate. “Dacă întrebi pe cineva, o să mă ştie de fata lui Gongoi, aşa se numeşte tata. Şi pe urmă ar întreba: ‚Da' ce-a făcut?’”, spune femeia.

Adevărul adevărat este că Ramona a făcut multe de când a plecat din România. Nu tâlhării, cerşetorie, ocupare ilegală de imobile sau alte aventuri care îi aduc adesea pe etnicii romi, în special din România, pe prima pagină a ziarelor din Regatul Unit. A vândut reviste în stradă, a împărţit locuinţa şi cu câte 15 persoane, a învăţat engleza, a făcut cursuri, a fost interpret pentru organizaţii caritabile şi municipalitate, a ajuns ea însăşi consilier pentru etnicii romi şi profesor de engleză

pentru copiii imigranţilor din Manchester. E personajul principal al unui volum de fotoreportaje pe care îl semnează împreună cu jurnalista britanică Ciara Leelming, a fost invitată la BBC şi a apărut în mai multe articole din presa locală. Povestea ei nu seamănă nici cu un roman, nici cu un film. Doar cu viaţa însăşi. Iar Ramona Constantin a spus-o, la Antena 1.

Să consiliezi imigranţii nu e lucru uşor. Dar e mult mai uşor decât tot ce a trebuit să facă Ramona ca să răzbată în Anglia: “Dacă cineva vine acum în această ţară, eu mă ocup să îi fac tot ce îi trebuie ca să fie legal aici, de la muncă, casă, chirie, birurile, tot. Îi fac şcoala, legătura cu doctorul, tot ce trebuie, mă ocup de el. Iar după aproximativ 6-7 luni, când consider că persoana se poate descurca şi nu mai are nevoie de ajutorul meu, mă retrag şi preiau pe altcineva”. Patruzeci de familii vizitează Ramona săptămânal în această perioadă. Sunt oameni în special de etnie rromă pe care îi are cumva spus sub aripă. În afară de asta, predă la două şcoli din Manchester. Are la cursuri copii de 5, 9, 12 şi 15 ani. Sunt români, polonezi, indieni sau albanezi şi învaţă de la ea limba engleză. Şi, pe lângă toate acestea, le predă cursuri de motivaţie unor tineri dintre care, speră ea, câţiva o vor apuca pe acelaşi drum. N-a fost însă un drum uşor şi Ramona e prima care să recunoască asta. Începutul a fost crunt.

Îşi dorise cu tot sufletul să o ia de la zero în străinătate dar, odată ajunsă acolo, a avut un şoc. “Am ajuns aici în septembrie 2009, noaptea foarte tarziu, şi am lăsat fereastra deschisă de la parter toată ziua următoare. Una dintre femeile cu care locuiam în casă a venit şi mi-a spus: 'Eşti nebună, vrei să ne omori?’ Mi-a spus că oamenii pot da foc la acasă şi am putea muri cu totii, mărturisea Ramona anul trecut, în volumul “Eu şi Elvira”.

La sfatul altor rromi din Manchester, Ramona a bătut la uşa celor de la revista Big Issue, o publicaţie celebră în Marea Britanie pentru că cei care o vând pe stradă sunt imgranţi, persoane fără adăpost sau neintegrate social. E un fel de instrument de asistenţă socială la care apelează persoane de toate etniile şi naţionalităţile. Una dintre aceste persoane a fost şi românca. “Am dat interviu, nu trebuia să ştiu prea multă engleză: cum te numeşti, de unde eşti, câţi ani ai. Mi-au spus că sunt OK, mi-au dat ecusonul şi am ieşit pe stradă cu revista Big Issue. Apoi am vrut să avansez. Eram dornică de muncă şi cei de la ziar vedeau că vreau mai mult, că învăţam un cuvânt nou în fiecare zi şi eram băgăcioasă au zis da, s-ar putea ca Ramona să fie ceva bun. Într-o zi mi-au spus că au un proiect prin care încearcă să ajute tinerii, să le ofere educaţie, şi că fac un training cu care să facă din ei un viitor ajutor pentru comunitatea de romi. Şi m-am înscris”.

Şase luni au durat cursurile de pregătire. Şi, deşi trecuse deja un an de când Ramona ajunsese în Anglia, tot nu i-a fost uşor la început. “Mi se părea foarte ciudat, eram şase băieţi şi eu, nu aveam deloc încredere în mine. Ei ştiau engleza, erau de mai mult aici, aveau relaţii, eu nu ştiam decât ‚how are you’ şi ‚how are you doing’. Dar am visat mereu să merg la şcoală şi acum aveam şansa să fac asta. Atunci m-am gândit: trebuie să ma uit la şansă sau să mă uit că sunt şase bărbaţi cu mine în cameră? Şi aşa mi-am făcut curaj. Îmi făceam temele, ridicam mâna sus, răspundeam la întrebări. Nu am şcoală, dar în ultimii doi ani am făcut şi clasă-ntâi, şi a doua, şi a cincea, şi pe toate la un loc”.

Azi, Ramona are trei locuri de muncă între care face naveta de dimineaţa până seara. Locuieşte împreună cu noul ei soţ şi fiicele lui şi are, în fiecare zi, sentimentul că a realizat ceva. Recent, a primit şi o confirmare total neaşteptată că munca ei contează în comunitatea locală. A fost invitată de Primăria din Manchester la un dineu în onoarea reginei Elisabeta a II-a. Regina însăşi a luat parte la eveniment.

Şocul acomodării era cu atât mai mare cu cât femeia de 24 de ani chiar nu respecta profilul aventurierului care schimbă destinaţiile după cum i se pare că i-ar surâde norocul. “În copilărie am fost foarte ciudată, nu îndrăzneam să vorbesc cu lumea, nu prea îndrăzneam să ies din casă, eram îngrozitor de timidă. Singurul meu prieten era televizorul. Am fost foarte închisă în mine, lumea mă ştia de ciudată. Mama îmi spunea ‚fata casei’”, povesteşte femeia.

Ca o ciudată e privită şi acum la ea acasă, la Urziceni. Oamenii din comunitate nu îi cunosc munca, nu ştiu ce paşi a făcut ca să răzbească. “Pentru ei e foarte greu să înţeleagă şi să creadă ce fac. Nu au avut niciodată exemplu o femeie de etnie rromă care să poată să lucreze într-un stadiu atât de avansat. Dacă le spui, vor zice că e o confuzie, că nu se poate ca asta să fie Elvira pe care o ştiu ei”.

Lucrurile s-au mai schimbat însă şi pentru cei de acasă după ce tânăra s-a întâlnit cu regina Marii Britanii. Mama ei, care, de fiecare dată când vorbeau, îi cerea să revină acasă, i-a spus cuvintele pe care Ramona le aştepta de o viaţă. I-a spus că acum o crede şi că e mândră de ea. “Ştiu c-a fost un lucru minunat care mi s-a întâmplat, că am avut onoarea să mă întâlnesc cu regina, faţă în faţă, dar pentru mine este cea mai mare mândrie că am făcut-o pe mama să realizeze ce a ajuns micuţa ei fetiţă”, spune Ramona.

Cu toate acestea, experienţa românească este, în continuare, una amară. Care nu i-ar da niciodată curaj să renunţe la viaţa pe care şi-a construit-o în Anglia ca să se întoarcă acasă. Pentru ea, acasă e locul unde trăiesc rudele ei şi fetiţa pe care speră să o poată lua cu ea, într-o zi. Dar nu mai este locul unde să se vadă, şi ea, trăind. “Am fost anul trecut în România şi m-am dus la un magazin. Şi purtam fustă lungă. Pentru că eu şi aici, în Anglia, port fustă lungă. Aş putea să stau în pantaloni, dar asta ar însemna să neg cine sunt. Şi nu vreau să neg cine sunt., Sunt rromă şi mă mândresc. Iar la magazin în spatele meu erau cinci angajaţi. Toţi, cu ochii pe mine. Eram cu jurnalista care a scris cartea. Am observat, nu am zis nimic. Ea m-a întrebat de ce sunt oamenii în spatele nostru şi i-am explicat. Apoi m-am dus la casierie şi când oamenii au auzit că vorbesc cu ea în engleză s-au dus înapoi şi au spus ‚Îmi pare rău’. Am realizat că în România greu o să se schimbe lucrurile. Iar în România nu o să existe niciodată un ziar Big Issue, care să ofere oportunităţi cum oferă aceşti oameni. Ei nu se uită la trecutul tău, doar la omul pe care îl au în faţă”.

  • Despre baza de date

Centrul de Documentare ISPMN a iniţiat un proiect de monitorizare a presei pe tematica reprezentării minorităţilor naţionale. În cadrul proiectului sunt monitorizate versiunile online ale mai multor cotidiane naţionale, atât în limba română cât şi în limba maghiară.

În munca de colectare a materialelor beneficiem de aportul unui grup de studenţi ai Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, fapt ce ne oferă posibilitatea unei dezvoltări continue a bazei noastre de date.

Proiectul de monitorizare a presei doreşte să ofere celor interesaţi, posibilitatea de utilizare a acestei baze de date  în viitoare analize.